Un om care a avut parte de o copilărie nefericită, nu va fi niciodată un adult complet fericit și echilibrat din punct de vedere psiho-emoțional. Pot exista anumite traume care declanșează la copii anxietate, cea mai mare fiind agresiunea (fizică, verbală sau chiar sexuală) din partea adulților care lasă amprente, practic, incurabile pe tot parcursul vieții. Cercetătorii au constatat că urmările abuzurilor fizice din copilărie pot fi resimţite şi peste câteva decenii. Adulţii care au fost bătuţi în copilărie, ajungând la vârsta de 40-50 de ani, demonstrează o sănătate fizică şi psihică mai slabă. Ei suferă de depresie, anxietate, de gânduri suicidale și alte tulburări.

Indiferent de vârsta pe care o are, când se produc evenimente neplăcute în viața lui, copilul pierde încrederea în tot ce stăpânea el până atunci: adică, faptul că oamenii sunt drăguți, că el este protejat, că părinții lui sunt oameni puternici și îi vor fi alături toată viața.

În momentul unei traume psiho-emoționale, copilul manifestă sentimente profunde de singurătate, neputință, neîncredere, neînțelegere, de parcă lumea s-ar ruina și totul arată ca un gol imens. Există și copiluți care sunt dotați cu o bună rezistență la șocuri, având ajutoare din partea părinților și recăpătând rapid teren în dezvoltarea psiho-emoțională armonioasă. Alții, însă, nu au capacitatea de a face față traumelor și rămân cu sechele pe tot parcursul vieții.

Copiii cu vârsta de până la șase ani sunt mai ușor de restabilit după traume, de regulă, timp de câteva săptămâni, când ei își recapătă terenul ferm iar simptomele traumatice dispar. La copiii mai mari, însă, simptomele pot dura mai mult, iar intervențiile exterioare din partea adulților au un impact minor și trebuie să continue pe termen lung.

Care ar fi soluția?

Adulții ar trebui să intervină cât mai rapid în tratarea copilului pe plan emotiv, pentru a-l scoate din acel bol al singurătății și de a-i restabili sentimentul de siguranță și control. Este nevoie să se identifice un punct solid de ancorare pentru copil prin anumite exerciții. De exemplu: i se va cere copilului să deseneze o cărare pe care el se imaginează mergând și privind înainte. Cărarea va avea câteva obstacole (de exemplu, se poate desena o gropiță), decorul poate fi desenat aleatoriu. O se va sugera copilului să repare acest drumuleț: de exemplu, să deseneze un camion cu nisip care vine să astupe groapa sau pur și simplu poate șterge acea groapă cu o radieră. Dacă micuțul crede că groapa e prea mare și nu poate fi astupată sau ștearsă, i se va sugera să deseneze un pot peste ea, pe care va poate trece cu ușurință.

Este un exercițiu simplu care implică imaginația copilului și care îl ajută să avanseze pe un drum cu obstacole și că nu mai este captiv în spatele unei gropi (aceasta fiind trauma propriu zisă) și îi ajută, totodată, și pe părinți să scape de spinul dureros al vinovăției.